Orice specialist în termoizolații îți va spune același lucru: izolația se pune pe exterior. Nu este o preferință estetică, ci o consecință directă a felului în care se comportă un perete. Problema apare când exteriorul nu este o opțiune, iar asta se întâmplă mai des decât s-ar crede: clădiri de patrimoniu, fațade cu decorațiuni, apartamente în blocuri unde asociația refuză anveloparea, case cu perete comun sau cu limită de proprietate lipită de vecin.
De ce exteriorul funcționează mai bine
Când izolezi pe afară, masa peretelui rămâne în interiorul zonei calde. Cărămida sau betonul se încălzesc și devin un acumulator de căldură: temperatura interioară variază mai lent, casa nu se răcește brusc noaptea și nici nu se supraîncălzește repede vara. Punctul de rouă, adică locul unde vaporii ar putea condensa, se mută în stratul de izolație, în afara peretelui structural, unde nu produce daune.
La izolarea pe interior, situația se inversează. Peretele rămâne rece, în afara zonei protejate. Nu mai contribuie cu inerție termică, iar între izolație și perete apare o zonă unde temperatura poate coborî sub punctul de rouă. Dacă vaporii din aerul interior ajung acolo, condensează în interiorul structurii, unde nu îi vede nimeni. Acesta este riscul real, nu unul teoretic: umezeală în perete, degradarea tencuielii, mucegai care apare după doi sau trei ani, invizibil până când miroase.
Se adaugă și pierderea de spațiu, între 8 și 12 centimetri pe fiecare perete tratat, plus punțile termice care rămân active la planșee, la pereții despărțitori și la conturul ferestrelor. Practic, izolezi suprafețele plane, dar lași deschise exact zonele prin care căldura fuge cel mai concentrat.
Cum se face corect, când nu ai altă variantă
Izolarea pe interior nu este interzisă și nici greșită prin definiție. Este doar mult mai puțin iertătoare cu execuția aproximativă. Câteva reguli care fac diferența între o lucrare bună și una care va trebui desfăcută:
- bariera de vapori pe fața caldă a izolației, montată continuu și lipită etanș la toate suprapunerile, la prize, la tocuri și la planșeu;
- materiale cu comportament la umiditate cunoscut: vată minerală cu barieră completă, plăci de silicat de calciu sau vată de lemn, care tolerează umezeala fără să se degradeze;
- grosimi moderate, de 6-8 centimetri; paradoxal, o izolație interioară foarte groasă răcește și mai tare peretele și crește riscul de condens;
- întoarcerea izolației pe pereții perpendiculari, pe glafuri și pe conturul planșeului, pe cel puțin 50 de centimetri, pentru a rupe punțile termice;
- ventilație controlată în locuință, pentru că vaporii care nu au pe unde ieși vor căuta singuri un drum prin perete.
Plăcile de polistiren expandat lipite direct pe perete, fără barieră și fără tratarea colțurilor, sunt cea mai frecventă soluție de pe piață și, în același timp, cea mai riscantă. Funcționează un an sau doi, până când apar primele pete în spatele mobilei.
Alternativele intermediare care se ignoră
Între izolare completă pe exterior și izolare pe interior există un spațiu de manevră pe care puțini îl explorează. Dacă fațada principală este protejată, dar cea din spate sau cea laterală nu, se poate izola parțial pe exterior și doar restul pe interior. Un calcaneu, un perete de curte, o fațadă spre spate rezolvă adesea jumătate din suprafața expusă.
La blocuri, izolarea pe exterior a unui singur apartament este de obicei imposibilă administrativ, dar există intervenții care nu ating fațada: plafonul spre pod, planșeul spre subsol sau spre un gang, casa scării. Sunt exact soluțiile de care beneficiază un apartament de colț sau de la ultimul etaj, unde suprafețele orizontale contează la fel de mult ca pereții.
Există și tehnologii care schimbă calculul de spațiu: panourile cu aerogel sau cele cu vid ajung la performanța a 10 centimetri de polistiren folosind doar 2-3 centimetri. Costă de câteva ori mai mult pe metru pătrat, dar într-un apartament mic, unde fiecare centimetru contează, sau într-o clădire istorică unde grosimea nu poate crește, pot fi singura soluție care nu strică proporțiile camerei.
Un lucru merită reținut înainte de orice decizie: o izolare pe interior făcută prost este mai rea decât lipsa oricărei izolații. Peretele neizolat este rece și pierde căldură, dar se usucă. Peretele izolat greșit pe interior pierde mai puțină căldură, în schimb acumulează apă și se degradează lent. Dacă nu poți garanta execuția corectă a barierei de vapori și a punților termice, este mai rezonabil să investești mai întâi în tâmplărie și în etanșare și să aștepți momentul în care exteriorul devine posibil.
