O casă modernă, cu termopane bine montate și cu anvelopa etanșată, are o problemă pe care casele vechi nu o aveau: aerul nu mai intră singur. Infiltrațiile prin rosturi, prin coșuri și prin tocurile de lemn asigurau, involuntar, o ventilație permanentă. Odată eliminate, umiditatea produsă de gătit, de duș și de respirația oamenilor rămâne în interior, iar concentrația de dioxid de carbon urcă rapid într-un dormitor cu ușa închisă. Ventilația mecanică cu recuperare de căldură rezolvă exact acest lucru, fără să arunce pe fereastră căldura pentru care ai plătit.
Ce se întâmplă în interiorul unității
O centrală de ventilație are două ventilatoare și un schimbător de căldură. Un ventilator scoate afară aerul viciat din bucătărie, băi și cămară. Celălalt introduce aer proaspăt filtrat în dormitoare și în camera de zi. Cele două fluxuri trec prin schimbător pe canale separate, fără să se amestece, iar aerul rece care intră preia o mare parte din căldura aerului cald care iese.
Randamentul nominal declarat de producători pentru schimbătoarele bune este ridicat, dar valoarea din laborator se obține la debite echilibrate și în condiții controlate. În funcționare reală, contează cât de bine e echilibrată instalația, cât de curate sunt filtrele și dacă nu există scurtcircuit între gura de aspirație și cea de evacuare pe fațadă. Practic, în loc să introduci aer la temperatura de afară, îl introduci la o valoare apropiată de cea a interiorului, iar sistemul de încălzire nu mai trebuie să compenseze acea diferență.
Există două tipuri de schimbătoare. Cele cu plăci recuperează doar căldura, iar apa condensată din aerul evacuat se scurge într-un sifon. Cele entalpice, cu membrană, transferă parțial și umiditatea înapoi în casă — util în locuințele care devin foarte uscate iarna, mai puțin potrivit acolo unde problema este umezeala în exces.
Sisteme centralizate versus unități descentralizate
Sistemul centralizat este cel clasic: o unitate montată în pod, într-o cămară tehnică sau într-un tavan fals, și o rețea de tubulatură care ajunge în fiecare încăpere. Avantajele sunt debitul controlat pe cameră, filtrarea bună a aerului exterior și zgomotul redus în camere. Dezavantajul este spațiul necesar și faptul că tubulatura se proiectează cel mai ușor înainte de a se turna planșeele.
Unitățile descentralizate, montate individual în perete, funcționează în perechi, cu un miez ceramic care acumulează căldura pe ciclul de evacuare și o cedează pe cel de admisie, alternând sensul la fiecare 60-70 de secunde. Sunt soluția realistă pentru un apartament sau pentru o casă deja finisată, unde nu poți trage tubulatură. Costă mai puțin, se montează într-o zi cu o carotare prin perete, dar filtrează mai slab, se aud în cameră și nu asigură transferul de aer între încăperi.
Pentru contextul general al tehnologiei și pentru profilul locuinței căreia i se potrivește, articolul despre ventilația mecanică cu recuperare de căldură acoperă partea de principiu; ce urmează aici privește decizia practică.
Ce presupune de fapt montajul
Costul unei astfel de instalații nu stă în unitate, ci în tot ce vine în jurul ei. Înainte de a cere o ofertă, ține cont de următoarele:
- Tubulatura trebuie dimensionată pentru viteze mici ale aerului, altfel sistemul se aude în toată casa. Traseele scurte și drepte sunt mai bune decât cele lungi cu multe coturi.
- Tronsoanele care trec prin spații neîncălzite — pod, garaj — se izolează termic obligatoriu, altfel pierzi exact căldura pe care încerci să o recuperezi și rezultă condens în tubulatură.
- Unitatea are nevoie de scurgere pentru condens și de acces pentru schimbarea filtrelor. Un aparat montat într-un loc unde ajungi cu greu va rămâne cu filtre înfundate.
- Aerul trebuie să circule dintre camerele cu admisie spre cele cu evacuare, deci ușile au nevoie de un rost de câțiva milimetri sub ele sau de grile de transfer.
- Echilibrarea debitelor se face la punerea în funcțiune, cu anemometru, gură cu gură. Fără acest reglaj, sistemul funcționează, dar nu la parametrii pentru care ai plătit.
- Hota de bucătărie nu se leagă niciodată la sistemul de recuperare. Grăsimea distruge schimbătorul; hota cere evacuare separată sau model cu filtru cu carbon.
Când merită și când nu
Investiția are sens clar într-o casă nouă sau într-una renovată profund, cu anvelopă etanșă și tâmplărie performantă. Acolo, ventilația nu este un lux, ci elementul care completează izolația și previne problemele de umiditate. Este și una dintre componentele care se preiau cel mai des din standardul casei pasive într-o clădire existentă, așa cum se arată în articolul despre elementele casei pasive aplicabile unei locuințe deja construite.
Merită și în situații punctuale, indiferent de calitatea clădirii: dormitoare în care dimineața geamurile sunt aburite, camere cu mucegai recurent în colțuri, locuințe la stradă unde deschiderea geamului aduce zgomot și praf, sau case în care locuiesc persoane cu alergii, pentru filtrarea polenului.
Nu merită într-o casă veche, cu pierderi mari prin pereți și cu infiltrații necontrolate. Acolo, aerul intră oricum, iar banii dau un randament mult mai bun investiți în izolație și în etanșare. Nu merită nici dacă nu ești dispus să întreții sistemul: filtrele se verifică sezonier și se înlocuiesc de una-două ori pe an, iar un sistem cu filtre colmatate consumă mai mult curent pe ventilatoare, ventilează mai puțin și devine el însuși o sursă de probleme.
Înainte de a semna un contract, cere ofertantului schema de tubulatură cu debitele pe fiecare cameră, nu doar prețul unității, și întreabă explicit cine face echilibrarea la punerea în funcțiune și cu ce aparat. Un sistem bun montat prost ventilează mai prost decât o fereastră deschisă zece minute — iar diferența dintre cele două scenarii se vede întotdeauna în proiect, nu în broșura echipamentului.
