Casele vechi din chirpici sau din cărămidă plină au rezistat o sută de ani fără izolație și fără probleme de umezeală. Multe încep să facă probleme exact după ce cineva le izolează. Nu este o coincidență și nici ghinion: pereții aceia funcționează după alte reguli decât o construcție modernă, iar tratamentul standard cu polistiren lipit pe fațadă le blochează exact mecanismul care le ținea sănătoase.
De ce peretele vechi trebuie să respire
Un perete de chirpici sau de cărămidă plină, cu tencuială de var, este higroscopic. Absoarbe umezeala din aer și din sol, o transportă prin masa lui și o eliberează prin evaporare la suprafață. Este un echilibru care se autoreglează, atâta timp cât ambele fețe pot să respire. La asta se adaugă lipsa hidroizolației orizontale la bază, care era necunoscută la momentul construcției: apa urcă din fundație prin capilaritate și trebuie să iasă undeva.
Când lipești polistiren expandat pe fața exterioară, închizi drumul de ieșire. Umezeala rămâne captivă în perete, urcă mai sus decât urca înainte, iar iarna îngheață în masa zidăriei și o dezagregă. La chirpici, efectul este brutal: materialul își pierde coeziunea și se face praf. La cărămida plină, procesul e mai lent, dar tencuiala se umflă, mucegaiul apare pe interior, iar peste cinci ani costul reparațiilor depășește orice economie la încălzire.
Regula practică este simplă: la o casă veche, izolația trebuie să fie mai permeabilă la vapori decât peretele, sau cel puțin la fel de permeabilă. Nu mai puțin.
Materialele care funcționează
Există o categorie întreagă de soluții compatibile cu zidăria veche, mai puțin promovate pentru că sunt mai scumpe și cer meșteri care știu ce fac:
- vata minerală bazaltică cu tencuială minerală de var, permeabilă la vapori, potrivită pentru fațade unde se poate lucra pe exterior;
- plăcile de fibră de lemn, care au permeabilitate ridicată și, în plus, o inerție bună care ajută vara;
- tencuiala termoizolantă pe bază de var și perlit sau var și cânepă, care nu dă performanțe spectaculoase, dar se aplică pe orice geometrie și nu schimbă aspectul casei;
- plăcile de silicat de calciu, folosite pe interior când exteriorul nu poate fi atins; absorb umezeala și o cedează înapoi în cameră, fără barieră de vapori;
- vata de lemn sau cânepa în structură de lemn, pentru mansarde și pentru pereți dublați pe interior.
Ce trebuie evitat: polistirenul expandat sau extrudat lipit direct pe zidărie veche, tencuielile pe bază de ciment, membranele impermeabile aplicate la bază fără drenaj și, în general, orice soluție vândută ca sistem complet fără să fi văzut cineva peretele.
Ordinea intervențiilor
Înainte de orice strat de izolație, se rezolvă apa. O casă veche cu igrasie la bază nu se izolează, se usucă întâi. Asta înseamnă trotuar perimetral cu pantă spre exterior, jgheaburi și burlane funcționale, evacuarea apei pluviale la cel puțin trei metri de fundație și, unde e cazul, un drenaj perimetral. Sunt lucrări plictisitoare și ieftine, dar fără ele restul nu are sens.
Urmează podul. La o casă veche, planșeul spre pod este aproape întotdeauna cea mai mare pierdere și cea mai simplă intervenție. Douăzeci de centimetri de vată sau de celuloză insuflată peste planșeu, fără barieră de vapori impermeabilă, doar cu o folie permeabilă dacă e nevoie. Costul este mic, efectul se simte din primul sezon, iar riscul de a strica ceva este aproape nul. Este exact tipul de lucrare pentru care izolația insuflată din celuloză a fost gândită.
Abia apoi vin pereții, cu materialele de mai sus, și tâmplăria. Ordinea aceasta contează pentru că, dacă bugetul se termină pe drum, ai făcut deja partea cu cel mai bun raport între cost și efect.
O grosime de izolație de 8-10 centimetri de vată minerală pe un perete de cărămidă plină de 40 de centimetri reduce pierderile prin acel perete cu aproximativ 65-70%. Nu ajunge la performanța unei case noi, dar transformă o clădire imposibil de încălzit într-una rezonabilă. Iar peretele gros rămâne, cu inerția lui, un avantaj vara, când o casă veche bine tratată stă răcoroasă fără aer condiționat.
Ultimul sfat este mai degrabă unul de precauție. La o casă veche nu se lucrează după rețetă: fiecare are alt tip de fundație, altă tencuială, alt regim de umiditate. Merită plătit un specialist care să facă o evaluare înainte, inclusiv o măsurare a umidității în perete. Iar dacă vrei să știi și pe unde intră aerul rece, nu doar pe unde iese căldura, un test de etanșeitate îți arată în trei ore ce nu se poate ghici din stradă.
