Printre liniile mai puțin explicate ale unei facturi de electricitate, certificatele verzi apar aproape mereu ca o sumă mică, ușor de trecut cu vederea în comparație cu componenta de energie propriu-zisă. Totuși, mulți clienți nu știu de fapt ce reprezintă acest cost și de ce el nu depinde de negocierea cu furnizorul, oricât de bună ar fi oferta aleasă.
Ce sunt, de fapt, certificatele verzi
Certificatele verzi fac parte dintr-o schemă de sprijin pentru producătorii de energie din surse regenerabile — eolian, solar, hidro pe centrale mici, biomasă. Pentru fiecare cantitate de energie produsă din aceste surse, producătorul primește certificate, pe lângă venitul obținut din vânzarea propriu-zisă a energiei. Furnizorii de energie electrică au, la rândul lor, obligația legală de a achiziționa anual un anumit număr de certificate verzi, proporțional cu cantitatea de energie pe care o vând clienților finali. Cine nu reușește să cumpere suficiente certificate plătește o penalitate către stat, de obicei mai costisitoare decât achiziția certificatelor în sine — ceea ce înseamnă că, practic, toți furnizorii ajung să susțină această schemă, indiferent de politica lor comercială. Numărul de certificate necesare fiecărui furnizor se stabilește printr-o cotă anuală obligatorie, exprimată ca procent din energia furnizată către clienți, cotă stabilită de autoritatea de reglementare și ajustată periodic, în funcție de evoluția producției din surse regenerabile la nivel național.
Cum ajunge costul în factura clientului final
Pentru că achiziția certificatelor verzi reprezintă un cost obligatoriu pentru orice furnizor, acesta este transferat, la rândul lui, către consumatorul final, apărând ca o linie separată în structura facturii, distinctă de prețul energiei electrice negociat prin contract. Nu e o taxă ascunsă în sensul strict — apare explicit menționată — dar poziționarea ei printre alte componente reglementate ale facturii, alături de tariful de distribuție și de transport, face ca mulți consumatori să o confunde cu o taxă a statului, deși mecanismul din spate e diferit: e mai degrabă costul unei obligații comerciale impuse furnizorilor, nu o taxă fiscală clasică. Denumirea exactă a liniei respective poate diferi ușor de la un furnizor la altul — unii o afișează sub numele generic „certificate verzi”, alții folosesc formulări precum „contribuție pentru promovarea producției de energie din surse regenerabile” —, dar în esență se referă la același mecanism.
Cât reprezintă, de obicei, din totalul facturii
Valoarea exactă variază de la un an la altul, în funcție de prețul de piață al certificatelor verzi și de reglementările în vigoare la momentul respectiv, dar în general reprezintă o fracțiune relativ mică din valoarea totală a facturii, semnificativ sub componenta de energie sau sub tarifele de rețea. În anii cu cerere mare de certificate și ofertă limitată, prețul lor de piață poate crește temporar, ceea ce se reflectă direct în linia respectivă din factură, chiar dacă restul componentelor rămân neschimbate — o variație de multe ori greu de explicat unui client care nu urmărește îndeaproape acest tip de reglementări. Diferența dintre furnizori la acest capitol e minimă, pentru că obligația de achiziție e aceeași pentru toți, raportată la cantitatea de energie vândută — ceea ce înseamnă că această linie din factură nu ar trebui privită ca un criteriu relevant atunci când se compară ofertele mai multor furnizori între ei.
Poate fi evitat sau redus acest cost?
Din perspectiva unui consumator obișnuit, costul certificatelor verzi nu poate fi evitat prin schimbarea furnizorului, pentru că obligația de achiziție e stabilită prin lege, nu prin politica comercială a fiecărei companii. Comparațiile de ofertă între furnizori, la acest capitol, sunt practic irelevante — dacă cineva promite o factură fără costuri legate de certificate verzi, cel mai probabil e vorba de o formulare de marketing înșelătoare, nu de o excepție reală de la o regulă aplicabilă tuturor. Singura variantă prin care un consumator ar reduce indirect expunerea la acest cost este devenirea de prosumator, producând propria energie din surse regenerabile — situație în care partea de consum acoperită din producție proprie nu mai trece prin facturare și, implicit, nu mai generează acest cost suplimentar. Pentru restul consumatorilor, certificatul verde rămâne o componentă fixă, de fundal, a facturii, iar atenția merită concentrată mai degrabă pe partea de preț negociabilă, verificată cel mai bine printr-o comparație clară între tariful monom și cel bihorar, care chiar influențează suma finală de plată. Cine vrea să fie sigur că nicio componentă a facturii, inclusiv aceasta, nu e calculată greșit, poate verifica pas cu pas dacă factura la energie electrică are erori de calcul, comparând fiecare linie cu contractul semnat.
