Cele trei materiale se găsesc în același raion, arată aproximativ la fel de plictisitor și au prețuri care par comparabile. De aici pornește confuzia. În realitate, ele se comportă atât de diferit la umezeală, la foc și la compresiune încât alegerea greșită nu se traduce într-o economie mai mică, ci într-o lucrare care trebuie refăcută peste câțiva ani.
Regula după care se decide nu este „care izolează cel mai bine”, pentru că la aceeași grosime performanțele sunt destul de apropiate. Regula este „unde se montează și ce i se întâmplă acolo”. Un material excelent pe o fațadă uscată devine o problemă serioasă într-un soclu îngropat în pământ, iar unul potrivit sub o placă de beton este cea mai proastă alegere posibilă într-un pod ventilat.
Polistiren expandat: standardul pentru fațade uscate
Polistirenul expandat, cunoscut ca EPS, se obține prin expandarea unor granule cu abur. Rezultatul este o structură cu celule parțial deschise, ușoară, ieftină și ușor de tăiat cu firul cald sau cu un cuțit obișnuit.
Este materialul cel mai folosit pentru termosistemele de fațadă din câteva motive practice: costul redus pe metru pătrat, greutatea mică ce nu suprasolicită peretele, disponibilitatea în orice depozit și compatibilitatea cu adezivii și cu plasele standard. Pentru pereții exteriori se folosește varianta destinată fațadelor, nu cea pentru ambalaje sau pentru șape, iar densitatea uzuală pentru acest scop este cea indicată de producătorul sistemului complet.
Limitele lui sunt la fel de clare. Absoarbe apă mai ușor decât variantele extrudate, deci nu se folosește la soclu, sub cota terenului sau în orice zonă expusă la contact prelungit cu umezeala. Are o rezistență mecanică modestă, așa că nu suportă sarcini de compresiune importante. Se degradează la contactul cu solvenți și cu unele materiale bituminoase, motiv pentru care compatibilitatea adezivilor nu este un detaliu opțional. Iar din punct de vedere al comportării la foc, se folosesc versiuni tratate cu ignifuganți, dar categoria de reacție la foc rămâne inferioară vatei minerale, ceea ce contează la clădirile înalte, unde reglementările pot impune benzi de vată la fiecare nivel.
Există și o variantă grafitată, de culoare gri, cu conductivitate termică ceva mai bună la aceeași grosime. Este mai scumpă și, atenție, se dilată vizibil în bătaia directă a soarelui, motiv pentru care montajul se face cu plasă de protecție pe schelă.
Polistiren extrudat: soluția pentru zonele umede și solicitate
Polistirenul extrudat, sau XPS, se obține printr-un proces continuu de extrudare care produce o structură cu celule închise, omogenă. Diferența de structură explică tot restul.
Absoarbe practic foarte puțină apă și își păstrează performanța chiar în contact prelungit cu umezeala. Are o rezistență la compresiune net superioară, motiv pentru care se poate monta sub sarcină. Aceste două calități îl fac obligatoriu în trei locuri: soclul clădirii și partea îngropată sub cota terenului, izolația de sub șapă la parter sau la subsol, și terasele circulabile sau acoperișurile de tip inversat.
Prețul pe metru pătrat este mai mare decât la EPS, ceea ce îl face nerentabil pe suprafețe mari de fațadă uscată. Suprafața lui netedă cere de obicei o prelucrare mecanică, prin frezare sau șlefuire, ca adezivul să adere corect. Și, ca și expandatul, este un material combustibil, cu aceleași restricții de utilizare acolo unde reglementările de securitate la incendiu cer altceva.
Zonele în care XPS-ul este alegerea evidentă coincid, în general, cu spațiile în care umezeala și sarcinile mecanice se combină, iar evaluarea completă a acestor situații este făcută în materialul despre izolarea termică a garajului și a subsolului.
Vată minerală: permeabilitate la vapori și comportare la foc
Vata minerală se produce fie din bazalt topit și fibrilat, numită vată bazaltică, fie din sticlă, numită vată de sticlă. Ambele sunt materiale fibroase, deschise la trecerea vaporilor de apă și incombustibile.
Cele două atuuri majore sunt legate între ele. Fiind permeabilă la vapori, vata permite peretelui să elimine umiditatea acumulată în interior, ceea ce o face potrivită la clădiri vechi din cărămidă plină, la pereți cu istoric de condens și la structuri din lemn, unde blocarea vaporilor produce degradări. Fiind incombustibilă, este singura variantă acceptată în multe situații reglementate: fațade de clădiri înalte, spații tehnice, separări antifoc, zone din jurul coșurilor de fum.
În plus, absoarbe zgomotul mult mai bine decât cele două polistirene, ceea ce contează la o casă lângă un drum aglomerat; combinațiile care rezolvă simultan izolarea termică și pe cea acustică sunt tratate separat în ghidul despre materialele care rezolvă în același timp problema termică și pe cea fonică.
Costurile și cerințele de montaj sunt însă mai mari. Vata este mai grea, ceea ce înseamnă mai multe dibluri pe metru pătrat și un adeziv adecvat. Se comprimă și își pierde performanța dacă este îndesată în spații mai mici decât grosimea ei. Iar dacă se udă în timpul montajului sau printr-o infiltrație ulterioară, performanța scade drastic și revine greu, motiv pentru care protecția la ploaie în timpul execuției nu este opțională.
Unde merge fiecare: harta deciziei
Cu excepțiile de rigoare, repartiția pe elemente de construcție arată așa.
- Fațadă uscată, casă obișnuită, până la câteva niveluri: EPS pentru fațade, în varianta clasică sau grafitată.
- Soclu, zona de la nivelul terenului și partea îngropată: XPS, obligatoriu, fără compromis.
- Sub șapă, la parter sau peste subsol neîncălzit: XPS sau EPS de mare densitate, destinat expres sarcinilor de compresiune.
- Pereți din cărămidă plină veche, case cu probleme de umiditate, structuri din lemn: vată minerală, pentru permeabilitatea la vapori.
- Pod, planșeu spre pod, mansardă între căpriori: vată minerală, care se așază bine pe suporturi neregulate și nu blochează vaporii.
- Clădiri înalte sau situații cu cerințe stricte de securitate la incendiu: vată minerală, integral sau în benzi, conform cerinței proiectantului.
Alegerea materialului este doar jumătate din decizie. Cealaltă jumătate este grosimea, iar aici greșeala tipică este să economisești câțiva centimetri, ceea ce reduce beneficiul mult mai mult decât reduce costul.
Detaliile de montaj care decid rezultatul
Un material bun montat prost izolează mai slab decât un material mediocru montat corect. Câteva reguli se aplică indiferent de ce alegi.
Suportul trebuie să fie curat, stabil și fără tencuială care sună a gol. Plăcile se așază în rânduri decalate, ca zidăria, iar la colțuri se întrețes, niciodată nu se aliniază pe verticală. Rosturile nu se umplu cu adeziv, ci cu bandă expandabilă sau cu spumă specială pentru izolații; adezivul în rost creează o punte termică pe toată înălțimea. Diblurile se montează în număr conform sistemului, nu după ochi, iar capetele lor se acoperă. Golurile de ferestre se tratează cu profile de racord și cu benzi de etanșare, pentru că acolo se pierde disproporționat de multă căldură.
Cea mai importantă regulă vizează stratul de vapori. Într-un perete izolat la exterior, umiditatea trebuie să poată ieși; într-o structură ușoară izolată între elemente, ea trebuie oprită înainte să ajungă în izolație. Poziționarea greșită a foliei anulează întreaga lucrare și produce condens în interiorul peretelui, iar principiul care guvernează această alegere este explicat în detaliu în articolul despre rolul foliei de vapori și poziționarea ei corectă.
Înainte de a comanda materialul, cere un calcul higrotermic pentru peretele tău concret, făcut de un proiectant sau de un auditor energetic. Costă puțin raportat la valoarea lucrării și răspunde la singura întrebare care contează: dacă structura pe care o propui rămâne uscată în condițiile climatice reale de la adresa ta. Un material ales pe baza acestui calcul rezistă decenii; unul ales după prețul pe metru pătrat se vede în perete după prima iarnă cu umezeală.
